Stagiunea aniversară 2025/2026 marchează vineri, 3 octombrie 2025, ora 19.00 un moment de excepție, și anume inaugurare sălii Héritage a Academiei Naționale de Muzică „Gheorghe Dima” cu un concert extraordinar al Corului și Orchestrei Filarmonicii de Stat „Transilvania”, la pupitrul dirijoral aflându-se ambii dirijori ai Filarmonicii clujene, Maeștrii Lawrence Foster, dirijor emerit, și Cristian Mandeal, dirijor principal; dirijorul corului – Maestrul Cornel Groza.
Pe scena noii săli Héritage a ANMGD vor urca și soliștii Anita Hartig – soprană, Cristina Damian – mezzosoprană, Marius Vlad Budoiu – tenor și Mihai Damian – bariton.
Despre lucrări
George Enescu – Rapsodia română nr. 1, în La major, op. 11
Puține lucrări muzicale românești au dobândit o notorietate universală comparabilă cu Rapsodia română nr. 1, compusă de George Enescu în august 1901, la vârsta de 20 de ani.
Prezentată în premieră absolută la Ateneul Român, la 23 februarie 1903, sub bagheta compozitorului, lucrarea a devenit rapid cartea de vizită a muzicii simfonice românești pe marile scene internaționale. Enescu a reunit în această partitură 14 teme folclorice, din mediul urban și rural (hore, sârbe, doine, cântece de petrecere), păstrându-le autenticitatea și în același timp transfigurându-le prin rafinamentul unei orchestrații clasice.
În această sinteză, el a preluat tradiția romantică a rapsodiei, gen cultivat în
secolul al XIX-lea de Liszt sau Brahms, dar a imprimat totodată și un accent identitar puternic, ridicând melosul românesc la rang de limbaj simfonic universal.
Max Bruch – Concertul pentru vioară nr. 1, în sol minor
Finalizat într-o primă versiune în 1866 și revizuit în colaborare cu marele violonist Joseph Joachim, Concertul pentru vioară nr. 1 în sol minor a fost prezentat în forma sa definitivă la Bremen, în 1868. Bruch, care se afirma atunci ca dirijor și compozitor romantic, a reușit să îmbine virtuozitatea cântului solistic cu o orchestrație viguroasă, creând una dintre cele mai longevive și iubite partituri din repertoriul concertant.
De la David Oistrakh până la Anne-Sophie Mutter sau violoniștii generațiilor recente, concertul a rămas o creație „de rezistență”, cerută constant pe scenele lumii pentru bogata și seducătoarea sa frumusețe.
Ludwig van Beethoven – Simfonia nr. 9, în re minor, op. 125
De la premiera sa vieneză din 7 mai 1824, la Kärntnertortheater, sub bagheta lui Beethoven deja cufundat în tăcerea surdității, Simfonia nr. 9 s-a impus ca un moment unic în istoria muzicii. Ecoul acelei seri a modelat canonul repertorial și a hrănit de atunci imaginarul cultural european, transformând lucrarea într-un veritabil manifest al umanității.
Forța Simfoniei a depășit însă demult sfera estetică, devenind un simbol politic și cultural. A fost cântată ca gest de reconciliere în Germania postbelică de către Wilhelm Furtwängler, iar în 1989 Leonard Bernstein a înlocuit cuvântul Freude („bucurie”) cu Freiheit („libertate”), celebrând căderea Zidului Berlinului. Astăzi, „Oda bucuriei” este consacrată drept imn oficial al Uniunii Europene, expresia unei speranțe comune și a unei identități colective.
De-a lungul timpului, mari dirijori – Wagner, Furtwängler, Karajan, Celibidache și mulți alții – au oferit interpretări de referință, fiecare scoțând la lumină altă dimensiune: monumentală, spirituală sau contemplativă. Indiferent de abordare, Simfonia rămâne o experiență totală, un drum care pornește din haosul misterios al începutului abia perceptibil și culminează în triumful vocilor unite în „Oda bucuriei”. (sursă text Oana Bălan-Budoiu)
Vezi și:
Noaptea Albă a Galeriilor la Cluj: peste 35 de inițiative artistice în 25 de spații culturale
Dacă ţi-a plăcut acest articol, urmăreşte Via Cluj TV pe Facebook printr-un Like mai jos:
