Cardinalul italian Claudio Gugerotti, prefect al Dicasterului pentru Bisericile Orientale de la Vatican, a devenit Doctor Honoris Causa al Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. Distincția i-a fost acordată, în Aula Magna, la propunerea Facultății de Teologie Greco-Catolică, pentru sprijinul pe care Eminența Sa îl acordă Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică. Evenimentul are loc în contextul în care România serbează Anul Național Cardinal Iuliu Hossu. La Cluj, în aceste zile, are loc și reuniunea Conferinței Episcopilor Catolici din România, transmite ClujToday.ro.
Cardinalul Claudio Gugerotti ocupă funcția de conducător al Dicasterului pentru Bisericile Orientale din anul 2022. În perioada 2020 – 2022, el a fost nunțiu apostolic în Marea Britanie, iar în perioada 2001 – 2020, a fost nunțiu apostolic în Armenia, Georgia, Azerbaidjan, Belarus și Ucraina.
Claudio Gugerotti a fost hirotonit arhiepiscop în anul 2001. În perioada 1997 – 2001, el a fost subsecretar al Dicasterului pentru Bisericile Orientale. În anul 1982, Claudio Gugerotti a fost hirotonit preot. El a predat Patristică și Limba Armeană la Institutul Pontifical Oriental din Roma și la Institutul Teologic din Verona. Claudio Gugerotti este născut chiar în Verona.
Iată ce a declarat cardinalul Claudio Gugerotti în prelegerea sa:
”Este o mare onoare care mi se face prin acordarea acestui Doctorat honoris causa, conferit de prestigioasa Universitate Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, o instituție atât de semnificativă academic, dar și extrem de aparte și providențială din punctul de vedere al componentelor religioase care converg și funcționează în cadrul ei în armonie. Ea vizează să facă din știință un loc de întâlnire, de formare și de educare pentru o lume mai bună. Pentru această ocazie, am dorit să aprofundez câteva dintre reflecțiile mele anterioare asupra concepției de Orient și Occident, așa cum s-a dezvoltat ea de-a lungul timpului și cum a evoluat în perioada recentă, și datorită contextului istoric în care ne aflăm.
Desigur, aici nu voi putea decât să citesc titlurile sau ceva mai mult din cele la care m-am gândit referitor la subiect. Îmi cer scuze pentru aceasta, dar celebrarea este deja atât de solemnă și de gratifiantă încât nu doresc să depășesc timpul alocat pentru aceasta.
În Antichitate
Creștinismul a apărut în esență dintr-o singură realitate, bine situată geografic și dezvoltată în curente culturale diferențiate și din punct de vedere etnic: cele mai strâns legate de lumea semitică și cele mai strâns legate de lumea greco-romană, cu numeroasele variante constituite în acele forme de creștinism care nu s-au identificat niciodată cu vreuna dintre ele. Exemplul e dat de etiopieni, copți, armeni, sirieni, asirieni și așa mai departe, până în ținuturile din sudul Indiei și China.
Pe neașteptate, atenția istoriografică – cel puțin cea cunoscută, întrucât există diferite istoriografii care însă nu au fost studiate deloc în cadrul acestor populații creștine intermediare – a relevat înstrăinarea reciprocă a lumii occidentale față de lumea orientală. S-au creat chiar două imperii creștine. Pentru Imperiul Creștin de Răsărit, o astfel de structură politică romană era deja considerată erezie, ajungând să contrasteze sau să se juxtapună cu orașul Bosforului, anticipare și reflectare a Ierusalimului ceresc, gestionat de cler pentru partea sufletelor și de împărat pentru partea civilizației creștine.
Acest fenomen se va extinde în timp, pe măsură ce Bizanțul va deveni o realitate puțin relevantă și va apărea lumea Rusiei și crearea așa-numitei A treia Romă, în fața căreia „nu va exista a patra”, cum se spunea și se spune încă în acele ținuturi, deoarece se estompează în vremurile escatologice.
Occidentul, pe de altă parte, confruntat cu fractura lumii romane – una dintre cele mai influente și dramatice traume psihologice din istorie – a asistat la ascensiunea așa-numiților „barbari”, care, după evenimente complexe, au intrat în contact cu moștenirea Romei și s-au considerat continuatorii acesteia, începând cu scriptoriile (scriptoria) benedictinilor și normele pentru reproducere a materialului literar antic care altfel s-ar fi pierdut.
Anul 1054 este considerat în mod tradițional prima separare formală între Orient și Occident. Cu siguranță, nu excomunicarea depusă pe altarul de la Sfânta Sophia a determinat un ante și un post în istoria creștinismului bizantin, ci mai degrabă diferențierea culturală progresivă între ceea ce era considerat moștenitorul direct al Romei și ceea ce era perceput ca o continuitate cu Bizanțul.
Diferențele – inițial atât de nesemnificative încât să permită unui episcop oriental să asume un scaun occidental, fără dificultate și fără conflicte liturgice majore – au devenit cu timpul evidente. Diversitățile de obiceiuri, sentimente și în a se percepe ca aparținând aceluiași creștinism au creat o ruptură destinată să dureze secole, adevărata schismă, o scisma in rebus mai degrabă decât o scisma in principiis.
Cucerirea Constantinopolului de către cruciați a devenit, în mentalitatea orientală, emblema ireversibilă a acestei „trădări”. Deși complexă în rădăcinile sale istorice, era profund tulburător să se creadă că o mișcare ce viza eliberarea locurilor sfinte de sub dominația musulmană – adevărata cauză a separării dintre Orient și Occident – a sfârșit prin a slăbi capitala creștinismului oriental, deschizând calea cuceririi islamice.
Aparțin aceluiași fenomen Statele cruciate și înlocuirea clerului oriental cu prelați occidentali, tocmai în însăși lumea orientală, până când, încă o dată, Islamul a pus capăt răspândirii acestei practici.
Între timp, în Occident pătrunsese influența aristotelică pe scară largă, chiar dacă răspândită prin traduceri realizate de cărturari islamici și, prin urmare, provenind principal din Orient. Acest lucru a dat naștere unei simplificări, potrivit căreia, din acel moment, Orientul și-a păstrat substratul platonic și neoplatonic, în timp ce Occidentul a urmat căile scolasticii, cu o abordare foarte schematică și riguroasă, ce va deveni mai apoi temelia dezvoltării masive a universului științific în Occident. În realitate, suprapunerile spirituale și teologice au rămas mult timp, chiar și în perioadele în care se teorizase deja o separare clară, astfel încât orice simplificare sau contrastare riscă să fie fictivă și ideologică.
Orientalismul și impactul său asupra Bisericii
În timpurile succesive, toată această realitate pare să fi fost ascunsă, lăsând loc unei sensibilități numite orientalism, care este în esență legată de începuturile colonialismului occidental. Nu este nevoie să vorbim despre colonialismul occidental, deoarece e bine cunoscut tuturor, dar despre acest aspect al orientalismului, care întemeiază o așa-numită nouă știință, trebuie subliniat faptul că a determinat distinși savanți – inițial mai ales francezi – să evalueze monumente, scrieri, documentații arheologice și orice altceva aparținând civilizațiilor antice din Orient, pentru a reconstrui această lume misterioasă și legendară care apărea în ochii europenilor contemporani teribil de diferită de a lor și, în același timp, extraordinar de fascinantă.
Odată cu crearea orientalismului, descrierea Orientului este cea a unui trecut de acum dispărut sau redus la umbra a ceea ce a fost odată, imobilist, obiect al unei științe precise. Astfel, s-a stabilit o abordare epistemologică și științifică, care înlocuiește vechile ciocniri și întâlniri între armate și popoare într-o realitate inițial relativ omogenă și apoi absolut ireconciliabilă.
Acest tip de abordare științifică a orientalismului a dus la marginalizarea tuturor componentelor filosofice și spirituale ale Orientului, întrucât abordarea tindea să combine știința cu o anumită formă de agnosticism, dacă nu chiar cu un adevărat laicism.
Se dezvoltă așadar enorm studiile istoriografice, arhitecturale, artistice și filologice, în timp ce tentativa de a pătrunde adânc în ființa profundă a acestor popoare și, prin urmare, în componentele lor spirituale, apare mult mai puțin interesantă pentru pretenția științifică a celui care o realizează.
Pe de altă parte, Orientul, închis în sine din cauza evenimentelor istorice contemporane și dominat de puterea militară islamică sau occidentală, s-a izolat în interiorul propriilor granițe, păstrându-și aspectul vital, dar absolut distinct și separat de ceea ce ar fi putut fi un schimb sau o osmoză.
Acest lucru dă naștere percepției orientale a unei violențe sistematice la care a fost supus Orientul și necesității unei „renașteri”, care era foarte adesea sinonimă cu răzbunarea. Este semnificativ faptul că foarte puține științe orientale și relativ puține studii teologice, liturgice sau patristice au luat naștere în Orientul propriu-zis până în prezent, în timp ce cercetătorii occidentali se remarcă în știința orientalistică.
În mod sintetic și aproximativ, ajungem astfel la o perioadă în care elementele furnizate de orientalism sunt elaborate și răspândite, când Occidentul descoperă o anumită insatisfacție față de propriul trecut și față de modul de abordare a propriei dimensiuni spirituale. Acest lucru îl determină să se îndrepte spre Orient în căutarea a ceea ce a pierdut: o preluare interesată din lumea necreștină – budistă, șintoistă, hindusă – dar și din lumea creștină orientală, pentru a sugera noi obiective, sau mai degrabă obiective vechi și parțial evaporate, tocmai din cauza scientismului, raționalismului și predominanței economiei.
Devine fascinantă, în schimb, ieșirea, alcătuită din primitivitate și pasiune, și care a fost elaborată ca „stereotip” al unei întregi culturi literare, operistice și picturale cu tematică orientală în secolul al XIX-lea și până la începutul secolului al XX-lea. Iau naștere astfel marile excursii ale tinerilor în lumea indiană, în Indochina și mai departe, dar și curiozitatea de a descoperi mănăstiri ortodoxe îndepărtate cultural, ca locuri „pentru a revigora sufletul”. În acest moment lipsește încă o relație directă între populație și populație, între persoană și persoană, între credință și credință, între practici religioase. Destinația rămâne aceea de a învăța ceva pe care occidentalul să-l ducă acasă, pentru a-și îmbogăți propriul patrimoniu.
În lumea ecleziastică, ritul latin – în care, după Trento și cu excepția ritului ambrozian, au convers restul riturilor romane – are la bază nu doar conștiința unei superiorități intrinseci și calitative, ci și obiectivul misionar de a-i aduce pe ceilalți creștini la o dimensiune mai sigură, mai clară și mai bine identificată și, prin urmare, mai eficientă în dificila cale a cunoașterii lui Dumnezeu.
Drept reacție, ca urmare a renașterii referinței orientale, urmează o perioadă în care și mănăstirile, conventurile și parohiile occidentale se umplu de icoane, tămâie parfumată și melodii provenind din lumea orientală.
Elementul central care trebuie, însă, luat în considerare în această privință este că nu se întâlnește încă Orientul, ci se conturează un Orient pentru uzul și consumul propriu, care într-un fel să se poate integra bine cu ceea ce occidentalul a neglijat sau chiar ignorat în trecut. Este un Orient evocat de un occidental care ar dori să se identifice cu el.
Astfel, atunci când circumstanțele permit o abordare mai autentică între Orient și Occident – de exemplu, la căderea anumitor bariere de tip colonialist sau la prăbușirea lumii comuniste în Europa – credincioșii se întâlnesc cu adevărat, inițial cu suspiciune, dar apoi din ce în ce mai degajat și mai deschis, și din cauza comerțului și activităților conexe. Nu e vorba de o chestiune de religie, ci de bărbatul religios și femeia religioasă care locuiesc și întregesc contextul în care se întâlnesc. Aici, din cauza izolării și a idiosincraziilor care s-au dezvoltat de-a lungul timpului, dar și a diferențelor specifice datorate dezvoltării economice diferite și abordărilor culturale și ideologice diferite, apare un fel de nemulțumire și dezamăgire, astfel încât știința orientalistică părea să fie mult mai interesantă decât cunoașterea adevărată a Orientului, decât ar fi contactul dintre credincioși.
Și aici se revelează caracterul fictiv, sau cel puțin parțial, a unei mari părți din această abordare pur teoretică sau estetică. Desigur, Occidentul nu are intenția de a renunța la rolul său de învățător al Orientului, înțeles acum într-un sens aproape exclusiv geografic. Va face acest lucru prin dezvoltarea unor instrumente precum democrația, drepturile omului etc., pe care le va apăra cu mândrie, înainte de a descoperi că nu le-a practicat în trecut sau că le-a acoperit adesea cu regimuri la fel de totalitare ca cele din Orient.
Pentru a concluziona această examinare foarte succintă, ne regăsim cu un Occident care este în esență obosit și lipsit de conținuturi ideale, dar în continuare convins că este cu o treaptă mai sus decât oricare altă civilizație, și cu un Orient care încearcă să-și croiască drumul spre un progres, care, însă, pare să dispară la orizont, pentru a lăsa să renască barbarii prepotente.
Creștinismul este profund marcat de apariția acestor categorii: momentul euforic al unei întâlniri, care ar putea fi aducătoare de bogății, este înlocuit de noi rivalități și noi atacuri, de data aceasta fără a mai fi identificate între Orient și Occident separate între ele, ci între puteri absolut dominante, care pot fi orientale sau occidentale fără nicio distincție. O rămășiță a vechii dimensiuni rămâne: Occidentul privește Orientul ca pe o lume subdezvoltată, iar Orientul începe să privească Occidentul ca pe o lume depravată, lipsită de valori, total imorală și incapabilă să perceapă un umanism sănătos: ambele măști construite pentru un teatru al retoricii populare, categorii fictive, deoarece ambele aspecte sunt perfect prezente în ambele părți, geografice și religioase, cu diferența că în Occident ele sunt strigate în gura mare, în timp ce în Orient tind să fie ascunse.
În România
De ce această introducere, acest text, aceste reflecții? Mă aflu astăzi în România, o țară care, la o analiză mai atentă, scapă cu ușurință din categoriile care o disting ca fiind orientală, chiar dacă marea majoritate a populației este de religie ortodoxă și, prin urmare, orientală. Cu toate acestea, este vorba de o ortodoxie românească foarte specifică.
Alături de România, alte zone ale Europei noastre nu au fost deloc segregate într-o identitate stereotipică, ci au fost continuu stimulate și chiar persecutate de contacte constante cu realități diferite de ale lor. Dacă a existat o integrare simpatică, în anumite privințe, cu lumea romană – până la punctul de a da naștere unui nume și unei limbi semnificative, precum cele ale „țărilor române” în urma căderii romanității – puteri mai pronunțat orientale au intrat în contact cu ea, marcând și influențând istoria sa, precum mongolii, otomanii, rușii. Pe de altă parte, influența protestantismului și rolul important al Bisericii Greco-Catolice unite cu Roma au adus cerințe specifice.
La un moment dat, s-a creat un fel de sistem centralizat, care a dus mai întâi la adoptarea unei ideologii de extremă dreapta și apoi, odată cu venirea lui Ceaușescu, la răspândirea sistemului comunist. Prin urmare, din acest punct de vedere, România prezintă o bogăție de curente și ciocniri culturale și ideologice cu adevărat excepționale, adesea lacerante, dar care, dacă sunt bine interpretate, pot constitui o adevărată identitate compozită odată ce rănile se vor fi vindecat.
Deși liturghia și patrologia sunt cu siguranță fenomene care leagă lumea creștină românească de lumea orientală, există totuși semne constante de vitalitate culturală: gândiți-vă la trecerea de la alfabetul chirilic românesc la alfabetul latin sau la utilizarea limbii liturgice. În timp ce în România se asistă la renașterea unei adevărate teologii ortodoxe moderne – ceva ce în altă parte se întâmplă doar în Grecia și în câteva alte zone -, scopul acestei descrieri este mai ales acela de a arăta cât de important este, pentru o înțelegere deplină a identității proprii, să nu se repete greșeala orientalismului: aplicarea în Orient – sau în ceea ce este chemat „Orient” – a aceluiași tip de știință exactă, ca și cum ființa umană nu ar trebui considerată în contextul său variat, ci ar fi vorba de o secțiune pentru fosile.
În schimb, este esențial, pentru dezvoltarea credinței și pentru înțelegerea identității, ca liturghia acestui popor al vostru, sărbătorile populare, scrierile oamenilor spirituali și ale teologilor să fie pe deplin integrate în universitatea cunoștințelor. Numai astfel se evită neglijarea și marginalizarea factorului decisiv în alegerile intime ale persoanelor, de-a lungul tuturor acestor secole, în favoarea „lucrurilor” și „faptelor” cuantificabile și numărabile.
O cunoaștere a țărilor noastre lipsită de suflul spiritual, pe care am încercat să-l evidențiez în alte contexte, este în esență un muzeu. Dar ceea ce este și mai rău: un muzeu locuit de oameni vii. Desigur, acest lucru nu ne îmbogățește”.
Iată și discursul PS Claudiu Lucian Pop, episcopul greco-catolic de Cluj-Gherla:
”Evenimentul conferirii titlului de Doctor Honoris Causa Eminenței Sale Cardinal Claudio Gugerotti, Prefect al Dicasterului pentru Bisericile Orientale, îmi oferă onorantul prilej de a vă adresa câteva cuvinte. Sunt cuvinte de gratitudine pe care le rostesc nu doar în nume personal, ci din partea tuturor preoților, persoanelor consacrate și credincioșilor din Episcopia Greco-Catolică de Cluj-Gherla.
Recunoștința noastră se îndreaptă spre domnul Ministru Prof. dr. Daniel David, Rector ales al Universității Babeș-Bolyai, și spre domnul Prof. dr. Adrian Petrușel, Rectorul interimar, care au susținut fără rezerve propunerea Facultății de Teologie Greco-Catolică. Ceremonia de astăzi nu ar fi fost posibilă fără sprijinul Consiliului de Administrație și fără decizia Senatului Universității, prezidat de domnul prof. dr. Florin Streteanu. Tuturor le adresăm cele mai alese mulțumiri!
Felicităm, cu această ocazie, întreaga comunitate academică pentru deschiderea intelectuală și pentru asumarea excelenței drept responsabilitate publică și slujire a binelui comun! Prin includerea Eminenței Sale Claudio Gugerotti în grupul select al personalităților cărora li s-a decernat titlul de Doctor Honoris Causa, Universitatea Babeș-Bolyai confirmă valoarea erudiției puse în slujba demnității umane, încurajează o educație care umanizează societatea și întărește instituțiile, onorează diplomația care vindecă răni și construiește punți de dialog, și prețuiește solidaritatea și caritatea care dau consistență speranței.
Permiteți-mi să vă împărtășesc bucuria că această sărbătoare academică se suprapune cu festivitățile dedicate Fericitului Cardinal Iuliu Hossu, un simbol al conștiinței și al unității naționale, al demnității și al libertății, al curajului și al solidarității care merge dincolo de orice frontieră etnică sau religioasă. Valorile pe care le-a întruchipat izvorăsc din alianța fertilă dintre Biserică și educație, din consonanța rodnică a credinței cu știința și conștiința. Deschiderea structurală a Universității Babeș-Bolyai către aceste valori întărește convingerea noastră că reînnoirea acestei alianțe este nu doar posibilă, ci necesară pentru întreaga societate.
Omagierea Cardinalului Claudio Gugerotti poate fi privită ca o sămânță pentru viitor, deoarece invită Biserica și Universitatea la proiecte comune, care să lege și mai strâns mediul eclezial și cel academic de responsabilitatea socială: programe interdisciplinare dedicate promovării culturii dialogului, inițiative în domeniul libertății religioase și al protecției patrimoniului spiritual, platforme de formare care să pregătească lideri capabili să asculte, să reconcilieze și să reconstruiască încrederea. În acest spirit, Episcopia Greco-Catolică de Cluj-Gherla își reafirmă disponibilitatea pentru colaborări strategice cu Universitatea Babeș-Bolyai, în folosul comunității locale și al societății în ansamblu.
Eminența Voastră,
Vă rugăm să primiți felicitările noastre pentru primirea acestei înalte distincții din partea prestigioasei Universități Babeș-Bolyai! Vă asigurăm de comuniunea, de rugăciunea și de prețuirea unei comunități care vede în slujirea dumneavoastră un semn de speranță și un îndemn la fidelitate creativă față de binele comun. Fie ca această zi să rodească în inițiative durabile, în dialoguri roditoare și în prietenii instituționale capabile să reziste trecerii timpului.
Vă mulțumesc tuturor pentru prezență! Dumnezeu să binecuvânteze Universitatea Babeș-Bolyai, pe profesorii ei, pe studenții ei și pe toți cei care, prin munca lor discretă, dau consistență acestei case a rațiunii și a spiritului. Iar Eminenței Voastre, îi dorim ani mulți de slujire rodnică, spre întărirea speranței și spre edificarea unei lumi mai drepte, mai solidare și mai umane!”.
Laudatio a fost rostită de pr. Cristian Barta, decanul Facultății de Teologie Greco-Catolică:
”Astăzi, Universitatea Babeș-Bolyai își afirmă încă o dată vocația de a recunoaște acea formă a excelenței care nu se epuizează într-un palmares personal, ci se transfigurează în cunoaștere pusă în slujba demnității umane. Prin conferirea titlului de Doctor Honoris Causa Eminenței Sale Claudio Gugerotti, Cardinal al Bisericii Romane și Prefect al Dicasterului pentru Bisericile Orientale, instituția noastră onorează o personalitate de nivel internațional, cu o viziune, o operă și o activitate prestigioase, cu rezultate semnificative în cercetarea Orientului creștin, în dezvoltarea învățământului teologic și în promovarea culturii păcii și a solidarității între popoare.
Bine ați venit, Eminență, în cea mai veche și mai importantă Universitate a României!
Profil intelectual și formare academică
Născut în 7 octombrie 1955, la Verona, Claudio Gugerotti s-a format intelectual la confluența între filologie orientală și teologie liturgică: studii de limbi și literaturi orientale la Università Ca’ Foscari (Veneția), specializări la Institutul de Liturgie Pastorală „Santa Giustina” (Padova) și la Ateneul Pontifical „Sant’Anselmo” (Roma), încununate de doctoratul în științe ecleziastice orientale la Institutul Pontifical Oriental.
Parcursul său didactic a început în 1981 la Institutul Teologic „San Zeno” (Verona) și la Institutul Ecumenic „San Bernardino” (Veneția), cu discipline precum patrologie și teologie liturgică orientală; din 1985 a predat patrologie, respectiv limba și literatura armeană la Universitatea Pontificală Gregoriana și la Institutul Pontifical Oriental.
Cardinalul Claudio Gugerotti și-a pus erudiția în slujba aprofundării tradițiilor creștine. Profesor și cercetător, cunoscător al limbilor și culturilor Orientului creștin, el a cultivat cu eleganță acea „inteligență a tradiției” care nu îngheață trecutul, ci îl face să rodească în prezent. Prin cursuri, studii și intervenții academice, a deschis studenților ferestre spre patrimoniile armean și bizantin, demonstrând că dialogul autentic începe prin rigoare științifică, filologică și teologică, și se împlinește în ospitalitate intelectuală. A susține tradiția, ne arată Eminența Sa, înseamnă a o înțelege temeinic, a o traduce responsabil și a o oferi cu generozitate. De aceea, publicațiile sale sunt instrumente prin care sunt transmise valorile fundamentale ale credinței și ale tradiției liturgice, într-un orizont interdisciplinar, intercultural și ecumenic.
Slujire ecleziastică și diplomatică
Este preot romano-catolic din anul 1982, arhiepiscop din 6 ianuarie 2002, Prefect al Dicasterului pentru Bisericile Orientale din 21 noiembrie 2022, cardinal din 30 septembrie 2023.
Activitatea diplomatică și ecleziastică în serviciul Sfântului Scaun debutează în 1997, când Papa Ioan Paul al II-lea l-a numit subsecretar al Dicasterului pentru Bisericile Orientale și l-a implicat în pregătirea vizitei sale apostolice în România (7-9 mai 1999).
În 7 decembrie 2001 este numit Nunțiu Apostolic în Georgia și în Armenia, iar din 13 decembrie 2001 va conduce și Nunțiatura Apostolică din Azerbaidjan. Papa Benedict al XVI-lea îi va încredința misiunea de Nunțiu Apostolic în Belarus (2011-2015), iar Papa Francisc îi va încredința Nunțiatura din Ucraina (2015-2020). Activitatea diplomatică desfășurată de Cardinalul Claudio Gugerotti în aceste țări din spațiul ex-sovietic, într-un complicat context geopolitic, social și religios, s-a caracterizat prin promovarea dialogului interconfesional creștin, interreligios și interetnic. Între anii 2020-2022, a exercitat funcția de Nunțiu Apostolic în Marea Britanie.
Sintetizând, putem spune că, de la Caucaz la Europa Central-Răsăriteană și până în Regatul Unit, misiunile sale de Nunțiu Apostolic au însemnat diplomație în sensul cel mai nobil: discreție, continuitate, credibilitate. În contexte tensionate, precum cel din Georgia, Armenia și Azerbaidjan, Nunțiul Gugerotti a dovedit că diplomația nu se reduce la reprezentarea Sfântului Scaun, ci înseamnă mai ales proximitate pastorală, vizitând comunitățile și dialogând permanent cu ierarhii ortodocși și de alte confesiuni sau religii, dar și cu liderii politici promovarea libertății religioase. În aceste țări, a dovedit că diplomația Bisericii Catolice nu caută hegemonie, ci ospitalitate reciprocă.
În Belarus s-a confruntat cu provocarea de a menține echilibrul între autoritatea statului și libertatea Bisericii. Prin răbdare și printr-un dialog constant, Cardinalul Gugerotti a arătat că diplomația nu este doar negociere, ci și mărturie tăcută: a apărat valorile creștine, dar fără a rupe punțile necesare menținerii unui dialog constructiv.
Cea mai dificilă dintre misiunile sale diplomatice a fost, fără îndoială, cea din Ucraina, o țară profund afectată de conflictele armate. Aici, diplomația sa a dobândit dimensiuni profund umanitare: a vizitat în zonele afectate de război, a susținut inițiativele de ajutorare și apelurile la solidaritate internațională. Amintim faptul că a coordonat proiectul „Papa pentru Ucraina”, distribuind ajutoare pentru aproape 800.000 de persoane aflate în zonele de conflict. În felul acest, Nunțiul Gugerotti a devenit pentru mulți un semn vizibil al Bisericii care nu abandonează, ci rămâne lângă cei vulnerabili.
Ultima sa misiune diplomatică, în Marea Britanie, a fost marcată de o altă provocare: cultivarea dialogului ecumenic într-o societate plurală și secularizată. Aici, Eminența Sa a demonstrat că diplomația Bisericii nu se reduce la gestionarea crizelor, ci se deschide spre crearea de punți între tradiții și spre prezența creștină în spațiul public.
Relevantă la nivel internațional este și activitatea pe care o desfășoară în calitate de prefect al Dicasterului pentru Bisericile Orientale. Eminența Sa exercită o responsabilitate strategică asupra unui mozaic de Biserici Catolice Răsăritene răspândite pe toate continentele: șase Biserici patriarhale, patru arhiepiscopale majore, cinci mitropolitane, dar și Episcopii sau Exarhate, care aparțin unor rituri diverse (bizantin, alexandrin, armean, caldeean), însumând peste 20 de milioane de credincioși. În sfera atribuțiilor sale intră și jurisdicția asupra clerului și credincioșilor de rit latin din Egipt, Eritreea, Etiopia de Nord, Bulgaria, Cipru, Grecia, Iran, Irak, Liban, Israel, Teritoriile Palestiniene, Siria, Iordania, Turcia, Georgia și Armenia.
O parte a acestor State se află în situații politice și economice extrem de problematice. Eminența Sa s-a implicat în promovarea inițiativelor umanitare în favoarea creștinilor din zonele respective, prin susținerea unor proiecte sociale și educative. În acest sens Cardinalul Claudio Gugerotti prezidează R.O.A.C.O. (Riunione Opere Aiuto Chiese Orientali), o importantă structură care reunește agenții și fundații caritative ale Bisericii Catolice. Sub coordonarea sa, R.O.A.C.O. a devenit tot mai mult un spațiu de convergență între expertiză, generozitate și urgență, astfel încât ajutorul să ajungă unde trebuie, când trebuie și cum trebuie.
În același spirit, Eminența Sa contribuie la activitatea altor Dicastere ale Sfântului Scaun, care îl ajută pe Pontiful Roman în actul de guvernare. El este membru al Dicasterelor pentru Evanghelizare, pentru Doctrina Credinței, pentru Episcopi, pentru Promovarea Unității Creștinilor, pentru Dialog Interreligios, pentru Cultură și Educație, pentru Texte Legislative, precum și al Comisiei Pontificale pentru Statul Vatican și al Consiliului Secției pentru relațiile cu Statele din cadrul Secretariatului de Stat.
Activitatea de susținere a învățământului universitar
Cardinalul Gugerotti susține învățământul teologic greco-catolic, patronând Colegiul Pontifical „Pio Romeno” din Roma, care găzduiește și sprijină cu burse studenții români. În felul aceasta, numeroși absolvenți ai Facultății de Teologie Greco-Catolică din Universitatea Babeș-Bolyai au beneficiat și continuă să beneficieze de burse de studiu la nivel de masterat sau doctorat, specializându-se la prestigioase Universități din Roma.
Nu în ultimul rând, trebuie amintit faptul că prin intermediul R.O.A.C.O., este finanțat un important proiect al Centrului de Studii Patristice și de Literatură Creștină Antică din Universitatea Babeș-Bolyai.
Eminența Voastră,
Conferirea acestui titlu constituie, pentru Universitatea Babeș-Bolyai și, în mod deosebit, pentru cele patru Facultăți de Teologie, un prilej de gratitudine. Prin Dumneavoastră onorăm acum o paradigmă care inspiră și înnobilează deoarece unește știința cu credința, umanitatea cu solidaritatea, tradiția cu viitorul.
Avem convingerea că în această întreită mărturie se poate recunoaște nu doar destinul unei vieți, ci și promisiunea unui viitor pe care Biserica și Universitatea îl încredințează noilor generații”.
Admitere UBB 2025 – sesiunea de toamnă a început pe 5 septembrie
Dacă ţi-a plăcut acest articol, urmăreşte Via Cluj TV pe Facebook printr-un Like mai jos:
