Livia Ardelean: Istoria nobilimii maramureșene este strâns legată de Cetatea Hust

0

Una dintre părțile cele mai puțin cunoscute ale istoriei acestei părți a lumii este cea a nobilimii maramureșene. Cercetătorul științific Livia Ardelean de la Serviciul Județean Cluj al Arhivelor Naționale face eforturi constante pentru a readuce la lumină acest fragment de istorie. 

Istoria nobilimii maramureșene este legată indisolubil de cea a Cetății Hust. Este vorba de una dintre cele mai puternice fortificații din Maramureșul istoric, situată la o distanță de aproximativ 50 de kilometri de Sighetu Marmației. Azi, Hustul face parte din Ucraina.

Istoria Cetății Hustului a început în secolul al XI-lea, când regii Ungariei au ridicat o fortificație, la început din lemn și pământ, pentru a-și apăra regatul împotriva incursiunilor cumanilor. Fortificația a fost distrusă în timpul Marii Invazii Mongole din 1241, dar a fost reconstruită, în piatră, în anul 1271. O perioadă scurtă, cetatea a aparținut Principatului Galiția-Volhynia, iar apoi a revenit sub controlul Coroanei maghiare.

Orașul Hust a fost menționat prima dată în anul 1329, iar cetatea refăcută de Regele Ludovic I de Anjou a fost menționată în anul 1351. Cetatea și domeniul Hust au fost dăruite de regii maghiari urmașilor voievodului maramureșean Dragoș, cel care a întemeiat statul medieval al Moldovei sub forma unei mărci (marchizat), care avea rolul de a apăra hotarele răsăritene ale regatului maghiar. Urmașii lui Dragos au fost izgoniți din Moldova de un alt voievod maramureșean, Bogdan. Reveniți în Maramureș, Drăgoșeștii au primit proprietățile confiscate de la rebelul voievod Bogdan, precum și alte domenii din cadrul Regatului Ungariei, inclusiv Hustul.

Livia Ardelean spune că Drăgoșeștii, care s-au încadrat în aristocrația maghiară sub numele de Dragffy, au fost cei care au transformat voievodatul Maramureșului în comitat. Cetatea Hust era apărată de nobilii din comitatele Maramureș, Bereg și Ung.

Ulterior, cetatea Hustului a revenit sub controlul regilor Ungariei. Regele Matia Corvin și-a întemnițat, în 1458, unchiul rebel, Mihaly Szilagy, în cetatea Hustului.

Cetatea a servit drept loc de refugiu pentru nobili în timpul răscoalei lui Gheorghe Doja. În 1530, voievodul Transilvaniei, Ioan Zapolya, care revendica și titlul de Rege al Ungariei, a arendat domeniul și cetatea nobilului Tamas Nadassy. Ulterior, cetatea a intrat sub controlul Habsburgilor. De aceea, văduva lui Ioan Zapolya, Regina Isabela, care era regentă în numele fiului ei minor, Ioan Sigismund Zapolya, a ordonat asediul Hustului. Garnizoana s-a predat după un an și jumătate, decimată de foame și de lupte. Mai erau în stare să lupte doar 12 militari.

În anul 1594, cetatea era comandată de nobilul transilvănean Gaspar Kornis, care a rezistat unui asediu al unei armate de 40.000 de tătari. Cetatea a fost cucerită, însă, de Habsburgi. Armata habsburgică era condusă de generalul Gheorghe Basta, rivalul lui Mihai Viteazu.

În anul 1605, cetatea era comandată de unul dintre foștii căpitani ai lui Mihai Viteazu, aga Lecca, care a predat cetatea, din nou, Habsburgilor. Cetatea a fost recucerită de armata Transilvaniei, condusă de Ștefan Bocskai și de Gabriel Bethlen. Ștefan Bocskai a lăsat Hustul, prin testament, nobilului Valentin de Homanna. Principele Gabriel Bethlen a răscumpărat domeniul Hust și Cămara de sare a Maramureșului, în schimbul a 30.000 de florini.

În anul 1612, el înnobila 71 de militari din Teceu, Hust, Sighet, Visc și Câmpulung la Tisa, iar principala lor îndatorire era apărarea cetății Hust.

În anul 1703, cetatea se afla sub controlul curuților conduși de Principele Francisc Rakoczi al II-lea. Ei au proclamat la Hust independența Transilvaniei față de Habsburgi. La capătul Războiului Curuților, în 1711, Hustul a fost ultima cetate a Principatului Transilvaniei care a reintrat sub controlul Habsburgilor. Cetatea a fost distrusă accidental și abandonată în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea.

Istoria nobilimii maramureșene s-a derulat în paralel cu cea a Cetății Hustului. Nobilii maramureșeni au reușit să întemeieze o țară, Moldova, tocmai pentru că erau foarte numeroși. Unii dintre ei, cum ar fi familia Drăgoșeștilor/Dragffy, au devenit foarte puternici. Familia Dragffy și-a mutat centrul în comitatul de Satu Mare, la Beltiug. O altă mare familie nobiliară a fost familia de Dolha. Ea a fost prima familie care a primit, din partea regilor maghiari, dreptul să își construiască pe cont propriu o cetate de piatră. Familia de Dolha a dispărut, iar proprietățile ei au fost preluate de familia Teleki, spune Livia Ardelean.

Practic, există două mari categorii de nobili maramureșeni. Prima este cea a nobililor donatari, care stăpâneau satele lor în virtutea dreptului cnezial, apoi au primit donații din partea regilor maghiari. Nobilii maramureșeni și-au condus autonomiile locale până în 1867, când s-a format Imperiul Austro-Ungar.

Pe lângă nobilii donatari, atestați din secolele XIV-XV, principii Transilvaniei au venit cu un al doilea val de înnobilări, în secolele XVI și, mai ales, XVII. Acești nobili sunt numiți armaliști. Aceștia nu mai primeau proprietăți, pentru că principii Transilvaniei nu mai aveau suficiente domenii. Acești nobili primeau doar scrisoarea de înnobilare. Există cazuri în care familiile maramureșene aveau o ramură principală, donatară, dar și una cadetă, armalistă.

Acum, există o dezbatere intensă despre istoria nobilimii maramureșene, deoarece foarte multe persoane își revendică, cu drept sau fără drept, statutul nobiliar, mai spune Livia Ardelean. Mai multe detalii despre această istorie, în emisiunea România Via Cluj.


banner