La 14 ani, viața lui era perfect normală: fără traume, fără lipsuri acute, doar cu acele nesiguranțe mărunte ale pubertății și dorința firească de a fi acceptat de anturaj. Curiozitatea a fost ușa prin care drogurile au intrat în viața lui pe nesimțite, transformând controlul iluzoriu într-o stagnare de ani de zile și o luptă continuă pentru recuperare. Într-un interviu onest, lipsit de dramatism moralizator, un tânăr dărâmă mitul conform căruia adicția îi atinge doar pe cei vulnerabili și explică de ce, după ani de haos, cel mai greu de acceptat este tocmai liniștea unei vieți obișnuite. Iată povestea unui dependent de droguri, care a acceptat să spună lumii prin ce a trecut și trece.
Primul contact cu drogurile nu a venit din suferință profundă, ci dintr-un context familiar multor tineri: pubertate, presiunea grupului, dorința de acceptare. „Era perioada pubertății, presiunea anturajului și sociale să fii acceptat.” A fost, spune el, pur și simplu curiozitate. „Nu vedeam nimic rău în asta.”Pericolul nu s-a simțit la început. Tocmai absența fricii a făcut experiența să pară inofensivă. „Doar după câțiva ani mi-am dat seama că nu-i ok și deja era greu să opresc.”
Căutarea unei stări, nu a unei substanțe
Când descrie începutul consumului, vorbește despre efecte, nu despre substanță. „O senzație de euforie, de putere, și îți reprimă toate sentimentele negative pe care le aveai.” Pentru un adolescent, promisiunea asta e greu de ignorat: o pauză de la neliniște, de la nesiguranță, de la presiunea de a fi „suficient”.
Consumul a devenit, fără să-și dea seama, o metodă de reglare emoțională. Când apărea stresul, când apărea disconfortul, soluția era la îndemână. „Credeam că totul e în regulă, că o fac controlat.” Ideea de control a rămas mult timp. Până când realitatea a început să arate altceva. „A trebuit să pierd câteva lucruri ca să-mi dau seama că am o problemă.”
Minciuna ca mecanism de supraviețuire
Dependența nu a produs o prăbușire bruscă, ci o schimbare lentă. Nu vorbește despre conflicte explozive, ci despre distanță. Relațiile au fost primele afectate. „Am început să mint foarte mult și să nu mai aibă încredere în mine nici prietenii, nici familia.” Încrederea s-a erodat treptat, iar izolarea a crescut.
Spune că a avut sprijin, dar îl nuanțează. „Am avut noroc… am avut prieteni buni și familie care m-au acceptat și m-au ajutat cumva.” Totuși, adaugă o concluzie dură: „Ajutorul, singur ți-l dai.” Sprijinul exterior contează, dar nu poate înlocui decizia personală.
Consumul a afectat și viața profesională. „Nu mai puteam să realizez activitatea normală, lipseam foarte mult și nu am putut să am o evoluție. Am stagnat ani de zile.” În jur, viața celorlalți continua: cariere, relații, planuri. Pentru el, timpul părea suspendat între perioade de consum și încercări de a reveni la normal.
Momentul în care controlul dispare
Decizia de a cere ajutor nu a fost un moment dramatic, ci o acumulare de eșecuri și oboseală. „Lucrurile începeau să meargă foarte rău în viață și simțeam că nu mai pot să o controlez. O făceam tot mai des și am zis că trebuie să opresc.”
Cel mai greu pas nu a fost renunțarea fizică, ci acceptarea realității. „Cel mai greu a fost să recunosc că am o problemă.” Rușinea și negarea sunt bariere puternice, iar depășirea lor marchează începutul real al schimbării.
Recuperarea nu înseamnă finalul luptei
Imaginea recuperării ca o transformare rapidă nu se regăsește în experiența lui. „Greu. Încă sunt în proces de recuperare.” Vorbește despre sevraj, dar mai ales despre lupta mentală. „Mintea îți joacă feste câteodată. Mintea e cel mai greu lucru pe care îl poți controla.”
Sprijinul primit a contat. „Am simțit că nu sunt singur.” Totuși, tentațiile nu dispar complet. „Da, există și acum. Nu prea bine le gestionez.” Onestitatea aceasta conturează o realitate mai puțin prezentă în discursul public: recuperarea este un proces continuu, nu o linie dreaptă.
Experiența i-a schimbat percepția despre cine ajunge în această situație. „Am văzut multe tipologii de oameni… și de sus și de jos. Nu contează statutul social. Poate lovi pe oricine.” Imaginea dependenței asociată exclusiv cu marginalizarea socială nu reflectă realitatea pe care a văzut-o.
Când vorbește despre pierderi, tonul devine reținut. „Am pierdut mult și nu am câștigat nimic. Am pierdut respectul de sine pentru un timp.” Timpul, încrederea și direcția personală sunt printre cele mai greu de recuperat.
O normalitate diferită
Despre viața de acum spune ceva care surp prin sinceritate: „O viață normală pentru un om care a avut o adicție e o zi plictisitoare.” Fără extreme, fără euforie artificială, fără prăbușiri. „Dar cumva asta e normalitatea.”
Mesajul pentru tineri este direct: „Să se ferească. Poate lovi pe oricine.” Nu insistă pe morală, ci pe experiență. „Chiar și cu o singură încercare îți poate da dependență psihică și nu te mai poți opri” Iar un mit pe care ar vrea să-l vadă dispărut este simplu: „Că drogații sunt oameni răi.”
Dacă ar putea vorbi cu sinele său de la 14 ani, ar spune doar atât: „Stai departe de ele.” Nu din teamă abstractă, ci din cunoașterea unui drum care începe aproape invizibil și se termină într-o luptă lungă pentru a reveni la o viață obișnuită.
Astăzi nu își descrie viața ca fiind fericită sau grea. O numește „normală”. Iar normalul, pentru el, înseamnă zile fără haos, fără euforii artificiale, fără prăbușiri bruște. „O viață normală pentru un om care a avut o adicție e o zi plictisitoare”, spune, fără ironie. Învață să accepte liniștea, chiar dacă uneori liniștea doare mai mult decât zgomotul.
Nu povestește ca să impresioneze și nici ca să sperie. Nu caută scuze. Nu dă vina pe nimeni. Spune doar ce a fost și ce este. Iar între cele două există ani pe care nu îi mai poate recupera.
Dependența lui nu a început într-o noapte dramatică. A început într-o zi obișnuită, într-un moment care nu părea important. „Nu mi s-a părut nimic grav.”
Poate tocmai asta e partea care ar trebui să rămână: nu imaginea extremelor, ci faptul că uneori drumul spre pierdere începe liniștit, aproape invizibil, exact ca o alegere care pare prea mică ca să conteze.
Un reportaj de Geanina-Marina Corpodean-Roșca
Dacă ţi-a plăcut acest articol, urmăreşte Via Cluj TV pe Facebook printr-un Like mai jos:
